MAMI, TE-AȘ IUBI ȘI MAI MULT DACĂ....

… dacă m-ai lăsa să fac ce vreau eu, chiar dacă este bine sau nu, și nu mi-ai mai limita mereu opțiunile, după preferințele tale.

… dacă ai încerca să mă lași să mă ocup singură de propriile mele probleme, să pot să am mai multe îndatoriri ce depind doar de mine.

… dacă nu ai mai râde de visele mele; chiar dacă par stupide, într-o zi vei spune că aceste “prostii” au fost niște idei geniale;

… dacă nu m-ai mai bate la cap cu nesuferitele alea de teme care au legătură cu simulările și cu evaluarea din vară.

… dacă ai fi mai înțelegătoare cu unele idei.

… dacă nu m-ai mai alerga prin casă cu umerașele și cu sticlele de suc goale, pe care le găsești sub pat.

… dacă ai putea să-ți sacrifici din timp și să fii alături de mine la meciuri, pentru a-mi aprecia munca pe care o iubesc cu adevărat.

... dacă ai înțelege că nu mai am cinci ani.

... dacă ai avea mai multă încredere în mine și nu m-ai mai certa tot timpul, indiferent de greșeala făcută.

...dacă nu ai mai țipa atât de mult la mine.

... dacă nu ne-am mai supăra unul pe altul de fiecare dată.

... dacă ai fi mai înțelegătoare atunci când, poate, eşuez.

De câte ori, în vâltoarea cotidianului spinos, agitat, mereu în contratimp, părinții au curiozitatea să afle ce doresc copiii lor, cu adevărat, de la ei? De câte ori părinții sunt pregătiți să-și asculte copiii și să-i ia în serios? De câte ori copiii au dreptate? De câte ori nu au dreptate? De câte ori nu este prea târziu pentru asta? Cert este că, provocați să continue enunțul început de mine (după ce primul paragraf începuse, “Draga mea mamă, te iubesc pentru...”), copiii mei de-a opta au avut o primă reacție de consternare, apoi, după ce i-am asigurat  că le voi păstra secretul față de părinți până în clipa în care ei înșiși vor decide să le arate scrisoarea, s-au entuziasmat. Unele răspunsuri m-au înduioșat, altele m-au făcut să zâmbesc. Aproape toate erau previzibile, căci îmi cunosc de aproape patru ani copiii. M-am gândit dacă eu, vreodată, ca părinte, i-am întrebat așa ceva pe copiii personali, cum îi diferențiez eu, în glumă. M-am întrebat dacă, noi, părinții, odată aflându-le dorințele, le-am înțelege și, mai mult decât atât, am avea tăria sau priceperea de a le și pune în practică. Adevărul este că e greu să nu-l alergi pe copil prin casă cu sticlele de suc goale găsite sub pat, după ce toată ziua robotești să fie ordine și curățenie…

Dar dacă se întâmplă ca rugămintea mută a copilului să devină țipăt mut? Un țipăt de disperare, un țipăt poate prea târziu pentru a mai fi înțeles? Iată o selecție din gândurile unei superbe fete de 15 ani, pe care mi-ar fi plăcut s-o am în clasa mea, și care a simțit nevoia să le aștearnă pe hârtie și să mi le trimită mie.

Visele construiesc adevărate opere de artă, niciun alt catharsis nu poate fi trăit atât de intens, precum cel pe care un vis îl emană. Dorințe moarte, etern pierdute în timp, măcinate și roase de dinții însângerați ai ambiției unor predecesori meniți să-ți distrugă visul, fără a ști măcar că acesta există. Nepăsarea, egoismul și ambiția născând ființe manipulate de monștri ce vor să-și împlinească visul prin odrasle, ce habar n-au de durerea unui copil uitat de bucurie. Mereu ne e dictat ce să facem și cum să fim. Dacă îndrăznim, anarhiști, să călcăm dincolo de pragul impus, riscăm să ne dezumanizăm. Căci aflăm că suntem copii-problemă. Că devenim proprii noștri dușmani. Că nu avem nicio șansă cu propriile idei. De mică, am fost construită pe principiul: fii cea mai bună, ca sa mă faci mândră!  Atunci sesizam doar teama pe care o aveam când luam vreun B, sau, în clasa a cincea, câte un șapte la mate. Acum însă, am conștientizat că totul ține de orgoliul celor mari, pe care, din păcate, l-au transmis și în sufletul meu pur, făcându-l nefericit și, uneori, plin de ură. Am crescut auzind că nimeni nu face ceea ce își dorește, ci ceea ce trebuie să facă. […] Eu sunt una dintre odraslele care au devenit marionete ale monștrilor. Dar nu voi rămâne așa. O să mă ridic, și voi face asta în fiecare zi, ca să redevin un om bun. Deși anxietatea și singuratatea m-au copleșit mai mult ca oricând, eu sunt hic et nunc, iar acum scriu, aici și acum îmi imprim tot ceea ce nu pot încă striga în fața adulților. […] Visele sunt tot ceea ce-mi ramâne, alături de cicatricile profunde ale inimii, ascunse ca într-o cutie a Pandorei. Singura mea sursă de vindecare sunt eu însămi, prin puterea mea de a schimba ceva. Pe mine, în primul rând.

           

În loc de concluzie…

Da, dragă părinte, oricare ai fi tu. Habar n-aveai ce e în capul acestui “copil de zece pe linie” în catalog. Pentru mine este un copil de zece pe linia vieții. Și așa... este infinit mai valoros!

(Articol publicat în ziarul Constanța noastră, octombrie 2016)

FAMILIE DEZORGANIZATĂ? NU, FAMILIE MONOPARTENTALĂ!

Când am ales, pe 31 octombrie 1997, să-mi urmez drumul pe cont propriu și să-mi asum creșterea celor doi copii de una singură, unicul motiv care-mi dădea strângeri de inimă era sintagma familie dezorganizată ce urma să fie bifată în diversele statistici școlare în dreptul numelor copiilor mei. Aveam 30 de ani și epoca ceaușistă, cu propaganda ei, încă mă marca, se pare. Ceea ce-mi dădea putere era, însă, convingerea că alegerea mea este corectă și, mai mult decât atât, era spre binele meu, al băiatului meu de șase ani și al fetiței mele de un an. Și știam, în sinea mea, că familia mea va fi mai bine organizată și mai bine închegată ca oricând.

Anii au trecut. Uneori mai repede, cu viteza unui pârâu rece și vesel de munte, alteori mai încet, cu povara unei broaște țestoase ce-și cară în spate tot ce are mai de preț pe lume. Mă uit în urmă și-acum îmi pare că am suit un Everest. Realizez că acea sintagmă stigmatizantă nu doar că a rămas în secolul trecut, ba nu!, în mileniul trecut, ci și că am uitat-o în clipa în care, prin 2001, am descoperit în Al Treilea Val al lui Alvin Toffler, în capitolul Familiile viitorului formula familie monoparentală. Da, asta sunt eu, mi-am spus, nicidecum familie dezorganizată! Și-am răsuflat ușurată.

Ce-am învățat în toți acești ani? Că adevăratul mediu nociv în care crește un copil nu este așa-zisa familie dezorganizată, ci acela în care este privat de armonie, cel în care vede, aude și simte indiferență și ostilitate între părinți. Mă uit la copiii mei, personali sau de suflet. Foști și actuali elevi. I-am văzut crescând și evoluând. Și văd că un copil devine un învingător nu pentru că mama și tata sunt sub același acoperiș, ci pentru că vede dragostea și armonia dintre ei. Și văd că un copil este fericit atât timp cât mama sau tatăl monoparental știe să-i asigure dragostea de care are nevoie și, mai mult decât atât, chiar dragostea la pătrat, pentru a compesa ceea ce partenerul de viață sau de ne-viață nu poate sau nu știe să ofere. Da, am spus partenerul de viață, pentru că tot o familie monoparentală este, dintr-o anumită perspectivă, cea în care tatăl este cvasiabsent din viața familiei, desi locuiește împreună cu aceasta, sau cea în care mama este mult prea preocupată de ea însăși, pentru a-i dărui copilului afecțiunea de care are atâta nevoie. În spatele fericirii unui copil stă nu acea familie-nucleu cu orice preț, ci mama care nu (se) plânge niciodată, oricât de greu i-ar fi și care știe, la nevoie, să fie și tată, sau tatăl care nu cedează niciodată, oricât de greu i-ar fi, și care știe, la nevoie, să fie și mamă.

(Articol publicat în ziarul Constanța noastră, octombrie 2016)

RECVIEM PENTRU SUFLETE CERNITE

Mică fiind, în serile tăcute, când lumina crepusculară se retrăgea în vârfurile picioarelor, când ne detașam încetul cu încetul de întâmplările cotidiene, de oamenii din afara noastră, auzeam vorbele șoptite ale bunicilor ce pomeneau despre vremuri trecute, cu tineri sau mai puțin tineri pieriți în război, în închisorile comuniste sau împușcați la graniță, despre familii întregi cu sufletele arse de dorul celor care nu mai erau printre noi. Făceam parte dintr-o astfel de familie. Toți cei pe care-i cunoșteam, rude mai mult sau mai puțin apropiate, aveau cel puțin un mort pentru care aprindeau candele în fiecare seară sau pentru care mergeau la biserica din centrul comunei, purtând pe braț coșurile de rafie ce acopereau coliva și vinul cu ștergare albe, croșetate pe margine cu o danteluță discretă. Parcă văd și acum chipul senin, de icoană, al bunicii, dada, cum îi spuneam eu, îmbrăcată toată viața doar în negru, ieșind pe poarta curții, întâlnindu-se cu alte femei și îndreptându-se ca-ntr-un ritual spre biserică, pășind parcă în același ritm cu clopotul.

Mi-era milă de cei care purtau pentru totdeauna sufletele cernite și credeam că moartea absurdă aparține trecutului. Ani întregi am lăsat deoparte, într-un cufăr al amintirilor, această imagine. Mi-a revenit pe la începutul anilor ’90, când biblioteca tatălui meu a început să se populeze cu cărți interzise sau nescrise până atunci și când versurile lui Nichifor Crainic - “Unde sunt cei care nu mai sunt?” - mi-au redeșteptat-o. Citind, am descoperit amploarea dramei de la jumătatea secolului trecut, pe care copilul de odinioară o crezuse doar a familiei mele. M-am gândit la zecile de mii de familii îndoliate după cei pieriți în derapajele istoriei zbuciumate a neamului nostru.

Imaginea mi-a revenit și acum. O nouă amploare. Fără granițe. Moartea colectivă intră mai mult ca oricând în casele noastre, prin imagini terifiante. Beirut, Paris, Peninsula Sinai, Yola. Istoria scrie, din nou, tragedii. Suntem o altă generație care află că moartea există printre noi și că seceră fără discernământ. Ce este mai dureros este că începem să ne obișnuim cu ea. Când și cum va înceta? Cu ce consecințe? Istoricii pot face statistici ale repetitivității temporale a uciderilor în masă a oamenilor de către alți oameni și previziuni asupra efectelor acestei noi forme de război - terorism/antiterorism-  asupra societății globale?

Trăiesc istoria, conștient. Privesc la ceea ce se întâmplă. Și învăț să-mi iubesc și mai mult viața, să-mi pese și mai mult de cei din jurul meu și, mai ales, să am, din nou, aceeași compasiune față de cei noi care nu mai sunt și față de cei pe care i-au lăsat în urmă, și care vor purta mereu - și ei, ca cei de altădată - sufletele cernite.

(Articol publicat în ziarul Constanța noastră, noiembrie 2015)

COLECTIVUL DE-ATUNCI NU ESTE “COLECTIV”-UL DE ASTĂZI

Urmăresc pe facebook înregistrări din concertul nefast din Colectiv. Urmăresc dezlănțuirile tinerilor și mai puțin tinerilor de-acolo, uniți de aceeași pasiune. Caut să înțeleg ceea ce văd, să descifrez ceea ce ascult, încercând să alung ca pe-o fantasmă gândul sfâșietor că unii dintre cei pe care-i văd atât de plini de viață nu mai sunt, că explozia de trăiri din interiorul lor a fost curmată de explozia de foc și de substanțe toxice în doar câteva zeci de secunde, că sunt plânși pe veci de cei rămași. Privesc oameni dezlănțuiți, mișcându-se aproape brownian în ritmul unei muzici ce trezește forțe interioare, nebănuite. Oameni care, peste zi, sunt (da, sunt, căci ei încă trăiesc în aceste înregistrări!) elevi și studenți excepționali, artiști, arhitecți, IT-iști, angajați la multinaționale sau liber-profesioniști. Îmi vine în minte un fragment din Horia Aramă: Creierul nopții elibera insul de toate refulările de peste zi. Creierul zilei alunga zațul tenebrelor din cele mai ascunse unghere ale organismului, făcând corpul să acumuleze forțe benefice de la soarele diurn. Reactivați fără greş, pigmenții unuia anihilau toxinele acumulate sub imperiul celuilalt astru.

Da, în fiecare dintre noi există toxine. Ne naștem puri, ne naștem îngeri, devenim copii care vorbesc cu pietricelele, cu gâzele, cu un val de mare, copii care se supără pe-o frunză buclucașă sau pe-o pală de vânt. Creștem, învățăm că există, dincolo de lumea noastră perfectă, o lume... altfel, în care există și pericole, există și rele, există și suferință, și nedreptate, există și minciună, există și ipocrizie, și impostură, și corupție. Toxine. Toxine ce riscă să ne pătrundă prin pori, căci trăim printre ele, sau riscă să se transforme în frustrări la fel de nocive, dar de care avem datoria să ne purificăm: prin credință, prin artă, prin meditație, prin sport, prin cultură, prin dragoste. Prin atitudine. Prin revoltă.

Nu, ce a fost după Revoluția din ’89 sau după mineriade nu se poate repeta. Colectivul de-atunci nu este Colectiv-ul de astăzi. Pentru că cei de-atunci au crescut într-o societate toxică, închisă, irespirabilă și a fost destul de ușor să fie păcăliți de cameleonii politici. Cei de-acum s-au format într-o societate la fel de toxică, dar au avut șansa să poată respira aerul libertății, să aibă acces la cunoaștere, la informație. Să cunoască și răul, și binele. Căci, acum, nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi nimic tainic, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare, cum scrie în Cartea Sfântă. Cei de-aici aprind candele ca să le lumineze drumul celor de dincolo, către divinitate. Cei care au pierit, inhalând toxine și transformându-se în torțe, luminează de-acolo drumul celor de-aici, către un drum curat, către o societate care să pună la colț și nedreptatea, și minciuna, și ipocrizia, și impostura, și corupția. Să nu creadă cei care acum se dau la fund de ochii lumii, așteptând mocnit momentul în care Strada se va retrage și ei vor putea ieși iar la suprafață, că o să le meargă la nesfârșit. Tinerii de-acum nu sunt dresați să țină capul plecat. Ei știu că se poate trăi civilizat, în adevăratul sens al cuvântului, căci nu se raportează la trecut, ci la viitor, căci viitorul nostru este prezentul occidentului, în care legile sunt legi, normele sunt norme, iar valorile sunt valori, nu pseudolegi, pseudonorme, pseudovalori. Și poate că se vor retrage din stradă, dar vor continua să se opună rezistență oamenilor toxici, cărora nu le vor permite să le mai fure viețile.
(Articol publicat în ziarul Constanța noastră, noiembrie 2015)

NU MĂ JUDECA. AFLĂ-MI, MAI ÎNTÂI, POVESTEA ȘI ABIA DUPĂ ACEEA MAI VORBIM.

Situația 1: Elev-problemă.Rezultate la învățătură mult sub potențialul lui. Deranjează orele. Își face temele din când în când sau deloc. Uneori devine agresiv. În limbaj, în atitudine. Față de colegi, chiar față de profesori. Primii îl marginalizează, ceilalți îl sancționează. Nu se schimbă nimic, lucrurile merg în aceeași direcție.

Situația 2: Același elev-problemă. Colegii și profesorii îi află povestea de viață. Dramatică. Rămân descumpăniți. Primii îl înconjoară cu afecțiune, ceilalți îl încurajează. Lucrurile încep să se schimbe. Elevul așa-zis problemă capătă încredere în sine. Încetul cu încetul, își dezvăluie o minte strălucită, un talent deosebit. Rezultatele la învățătură încep să se apropie de potențialul său.

Imaginați-vă același elev, în cele două situații diferite, peste zece-cincisprezece ani. Un simplu exercițiu de imaginație va contura doi oameni complet diferiți, nu?

În urmă cu mulți ani, am avut ocazia să trăiesc o experiență care a contribuit mult în devenirea mea, ca om și ca dascăl. La începutul unui nou an școlar, am fost pusă față în față cu un colectiv de elevi de tipul celor cu care, în general, n-ai vrea să ai de-a face. Era prima mea clasă de acest gen, nu și ultima. Eram, sincer, puțin temătoare, dar... întotdeauna mi-au plăcut provocările. Am intrat în clasă. Elevii... mai mulți băieți, ici-colo câte-o fată. Priviri curioase – “Cu cine-om face româna anul ăsta?”, priviri zeflemitoare – “Să vedem ce-o mai vrea și asta!”, priviri indiferente- acestea din urmă chiar nu-mi spuneau nimic. Mă simțeam ca Louanne din “Dangerous Minds”.  Și totuși, printre perechile acelea de ochi, am simțit –vag – o urmă de simpatie și de nevoia de a fi înțeleși, ca o condiție sine qua non a unei altfel de atitudini față de învățătură. M-am agățat, practic, de acele sclipiri. M-am concentrat să le văd doar pe acestea și să le vorbesc tuturor cu acea simpatie și cu acea  înțelegere pe care, în adâncul sufletelor lor de adolescenți ale căror povești de viață nici măcar nu le bănuiam, ei o căutau. Îmi amintesc clar momentul în care un elev a dat un răspuns nu doar greșit, ci chiar ușor obraznic, așteptând reacția clasică. Am “stors” din răspunsul lui stropul de adevăr ce abia răzbătea, l-am evidențiat și reformulat. M-a întrebat neîncrezător: “Nu-mi spuneți: Doi, stai jos? Nu mă dați afară?”. A fost momentul dezghețului. Nu, n-am dat nici doi, nici patru, și nici n-am dat pe nimeni afară din clasă. Nici atunci, nici mai târziu. M-am străduit să le vorbesc pe înțelesul lor, să-i provoc și să-i stimulez ca și cum aveam așteptări mari de la ei. I-am respectat și i-am simțit cum cresc ei înșiși în ochii lor. Cu timpul, le-am aflat și poveștile de viață. Copii care lucrau ca să se întrețină, copii care făceau naveta din sate prăpădite, copii care-și pierduseră mama, sau tatăl, un frate sau  o soră, copii care asistau zi de zi la scandaluri-monstru în familie, copii care n-au avut de la cine învăța cele mai elementare norme de comportament ale unui om educat.  Lista ar putea continua. Cu noduri în gât îi ascultam, îi priveam vorbindu-mi și-mi aminteam de primele zile în fața lor. Și-am simțit un val de ușurare că nu i-am judecat nicicând în sinea mea, că nu i-am disprețuit nicio clipă, nici nu m-am supărat pe ei, chiar dacă nici prin cap nu-mi trecea care este povestea din spatele lor.

Așa că... nu ma judeca. Chiar dacă sunt un copil sau un adult. Nu te uita doar la ceea ce se vede. Dacă vrei, află-mi mai întâi povestea. Și mă vei privi cu alți ochi.

P.S. Le mulțumesc elevilor mei de-acum, cei cărora le sunt dirigintă, pentru extraordinarele exemple de prietenie, de acceptare și de toleranță pe care le-au dovedit ori de câte ori a fost nevoie.
(Articol publicat în ziarul Constanța noastră, octombrie 2015)

ELEVII DE IERI VS. ELEVII DE AZI

(Articol publicat în ziarul Constanța noastră, septembrie 2015)

În ultimii ani, mulți profesori – atât din ciclul primar, cât și din cel gimnazial, liceal sau universitar -se plâng de noile generații de elevi care vin din urmă și care –nici pe departe- nu sunt ca cele de dinainte. “Agitați”, „superficiali”, „neatenți”, „dezinteresați”, „nepregătiți”, “needucați” sunt doar câteva dintre etichetele puse pe acești copii și, uneori, pe bună dreptate. Pare din ce în ce mai greu să-i stăpânești și să-i canalizezi către învățare.

Îmi amintesc de doamna mea profesoară de fizică din școala generală. În ciuda staturii sale mărunte, se pierdea printre elevii din clasele a cincea, înghețai doar dacă o zăreai pe hol. În laborator, colectivele de elevi – pe-atunci supradimensionate, cum le-am spune acum, uneori cu 42 de copii în clasă- încremeneau, iar în orele ei era liniște deplină, chiar și atunci când dispărea pentru câteva momente în sălița de alături, pentru a ne aduce scripeți, baghete de ebonită, electroscoape sau dinamometre. Să ai peste opt la fizică era o performanță de neatins, cine reușea mai mult devenea o legendă a școlii! Peste ani, ne-am reîntâlnit în curtea aceleiași școli, eu profesoară, dumneaei pensionară. Am simțit instantaneu nevoia să iau poziția de drepți, cred că așa am și făcut. Am stat puțin de vorbă, pentru mine era aceeași profesoară pe care în clasa a șasea am început s-o admir atât de mult, încât m-am ambiționat să învăț fizica pentru a-i smulge zecele de neconceput. Și am reușit de mai multe ori, din câte îmi aduc aminte, ba chiar am avut și performanțe la olimpiada de fizică, deși punctul meu forte era limba română. La un moment dat, am auzit-o: “Ce bine că m-am pensionat! Nu cred că mi-aș fi putut ține orele cu așa copii.” Am încremenit. Elevii treceau pe lângă noi, unii alergând, alții râzând în hohote, alții țipând sau îmbrâncindu-se. Pentru mine, o imagine a pauzelor școlare de zi cu zi. Pentru doamna mea de fizică, o imagine terifiantă, am înțeles mai ales din expresia chipului său. Am încercat să mi-o închipui în fața acestor copii și nu puteam să mi-i imaginez decât încremeniți, așa cum fusesem noi în urmă cu zeci de ani, ceea ce părea- totuși- de neconceput. Și, în acel moment, am conștientizat că elevii din ziua de astăzi nu sunt nici agitați, nici superficiali, nici neatenți, nici dezinteresați, nici nepregătiți, nici needucați, ci doar diferiți de cei de odinioară. Atât. Doar diferiți. Pentru a-i instrui și educa, noi, părinții și profesorii lor, avem datoria să ieșim din tiparul adultului clasic – pe care l-am adoptat, copiind, mai mult sau mai puțin conștient atitudinea părinților și profesorilor noștri – și să creștem, în sensul de a evolua, alături de acești copii absolut minunați, care pot afla instantaneu orice informație care-i interesează, care învață secretele tehnologiei celei mai sofisticate cu aceeași ușurință cu care noi învățam să ne jucăm piciorușul sau Hoții și vardiștii, dar care sunt bombardați din momentul în care pășesc în această lume cu zeci și sute de mesaje, care nu-și pot consuma energia alergând în fața blocului cu cheia la gât, până se întunecă și nici nu-și mai pot face temele în liniște, sub privirile unei mame calme, senine și lipsite de grija zilei de mâine.

Nu, în niciun caz nu ne mai putem poziționa față în față cu elevii noștri, iar între noi- ca o baricadă- să fie catedra. Au multe de învățat de la noi, dar și noi de la ei. Și nu putem face asta decât prin a sta printre ei. Cu echilibru, cu pasiune, cu dragoste, cu măiestrie didactică și, mai ales, cu multă răbdare. Noi suntem oglinda în care ei își răsfrâng nevoia de a fi iubiți, înțeleși și apreciați. În noi stau soluțiile și răspunsurile, trebuie doar să le căutăm. Și cel mai important este să înțelegem că elevii de astăzi nu sunt nici mai răi, nici mai buni ca cei de odinioară. Ei sunt aceiași copii, doar lumea din jurul lor nu mai este aceeași.

DIN NOU LA ȘCOALĂ. DRUMUL CĂTRE TINE

De fiecare dată când încerc să vizualizez un an întreg, am - invariabil - o singură reprezentare: anul care începe în septembrie, odată cu școala, și se termină în august. Așa îmi măsor timpul, pe care îl resetez în vacanța mare și o iau mereu de la capăt: prima zi de școală, prima săptămână, primul weekend, prima vacanță, primul semestru... Acum sunt, din nou, în pragul unui nou început și-mi îndrept gândurile către tine, elevule. Către tine, cel care numeri zilele rămase din vacanța în care micul dejun este undeva pe la ora prânzului, vacanța în care nu trebuie să stai cu orele într-o bancă înțepenitoare, obligat să asculți lucruri pe care uneori le consideri inutile și plictisitoare sau să simți cum  unii profesori nu văd în tine decât un elev și-atât (deși tu ești un întreg univers, plin de culoare și de sunete), vacanță în care nu ți-a mai repetat nimeni “ai învățat?” (de parcă întrebarea nu a mai fost pusă de încă o sută de ori în aceeași zi). Știu că singura ta mângâiere este că, oarecum, te-ai cam plictisit și că, totuși, e funny să-ți revezi unii colegi. Sau poate nici măcar atât.

Știu și eu că, din multe puncte de vedere, școala românească e cam… prăfuită și pare că nu s-a adaptat încă secolului XXI. Știu că ți-ar plăcea să fie… altfel. Se va întâmpla și asta, peste mai mulți sau mai puțini ani. Dar până atunci mergi alături de această școală 12 ani, cot la cot, cinci, șase sau chiar șapte ore pe zi, cinci zile pe săptămână. Această școală îți ocupă cea mai mare parte din timpul tău, face parte din viața ta. Această școală te va forma, te va înălța, depinde doar de tine cât de sus. E o problemă de alegere. Alegerea ta, căci tu ești principalul responsabil pentru adultul de mâine, care îți va mulțumi că nu ți-ai irosit timpul și oportunitățile sau… dimpotrivă! Așa că privește școala cu prietenie, învață cu nesaț ceea ce te preocupă, învață cu măsură ceea ce te interesează mai puțin, dar… învață! Antrenează-ți mintea, hrănește-o, căci vei avea nevoie de ea în momentul în care îți vei găsi calea. Dincolo de disciplinele pe care le studiezi, privește școala ca pe o lume în miniatură, ca pe un microunivers în care te formezi pentru viață. Aici descoperi că există prieteni, dar și neprieteni: de primii te vei apropia, pe ceilalți vei învăța să-i accepți în preajma ta și să-i tolerezi. Aici descoperi că există dreptate, dar și nedreptate: vei avea momente de satisfacție, dar și de dezamăgire, pe care vei învăța s-o depășești. Aici descoperi că există competiție: cu ceilalți și cu tine însuți. Vei învăța că numai aceasta din urmă este importantă. Aici descoperi că există ierarhie și reguli cu care, uneori, nu ești de acord. Vei învăța să te adaptezi și-ți vei propune ca la un moment dat să poți schimba în bine ce este de schimbat.

Timpul trece repede. La un moment dat vei privi în urmă și-ți va fi dor de acești ani. Îi  vei privi cu maturitate și-ți vei da seama că tot ceea trăiești acum, tot ceea ce înveți acum vor face parte din tine. Îți doresc ca adulții din preajma ta, părinți și profesori, să-și amintească, din când în când, că au fost și ei elevi și că școala, la fel ca viața, trebuie trăită frumos. Să găsească poteca spre resorturile tale sufletești, făcându-le să vibreze pe cea mai armonioasă muzică.

De la vacanță, la școală. Drumul către tine.
(Articol publicat în ziarul Constanța noastră în august 2015)

DREPTUL COPILULUI DE A DEVENI CINE VREA EL. DESPRE LIBERTATEA ZBORULUI

Copiii spun mereu lucruri surprinzătoare. Părinții încremenesc pentru moment, nu știu ce să creadă, apoi izbucnesc în râs, uneori notează rapid „perluța” pentru a nu o uita, apoi se minunează de ceea ce a putut emite acel creieraș în formare, cu o voce pe cât de drăgălașă, pe atât de serioasă. Câți dintre părinți, însă, au fost atenți și au reflectat cu adevărat la ceea ce a spus copilul? Câți dintre ei au fost atenți la profunzimea vorbelor spuse peltic și stângaci, la mesajul încifrat în cele mai simpatice enunțuri? Mică fiind, fiica mea m-a surprins într-unul dintre momentele noastre de tandrețe cu o declarație: Mami, sunt așa de fericită că te-am ales pe tine, de acolo, din cer, să-mi fii mămică! Eram prea tânără pe-atunci și prea încântată de această efuziune, ca să reflectez asupra mesajului. Însă niciodată nu am uitat ce mi-a spus și, în timp, am descifrat - chiar dacă doar parțial, probabil -  parabola ascunsă în acea exclamație prin care fetița își exprima, cum a simțit ea mai bine, starea de fericire. Nu intenționez să interpretez aici această afirmație din punct de vedere ezoteric. Nu mă pricep și nici nu vreau să amestec lucrurile. Important este mesajul pe care un copil l-a transmis, dincolo de trăirile sale, oricărui părinte: copiii nu reprezintă creația noastră, a părinților, așa cum ar fi o fotografie pe care am edita-o, un tablou pe care l-am picta, o melodie pe care am compune-o, o poezie pe care am scrie-o, creații asupra cărora ne punem amprenta cum vrem, pe care le-am putea modela și remodela oricând, așa cum vrem noi, autorii lor. O fotografie, o pictură, o melodie, o carte sunt docile, acceptă să fie șterse și recreate de zeci de ori, până la forma pe care creatorul lor o consideră ideală. Însă un copil este o creație în sine, pe care părinții au datoria s-o ocrotească, să-i deschidă orizonturile, să-i dea aripile cu care să zboare către propriul lor destin și, mai ales, să-l iubească. Necondiționat.

Priviți în jurul vostru. Veți vedea părinți și... părinți. Adulți realizați, care-și cresc copilul în spiritul profesiei sau al afacerii lor, trasându-i direcția pe care trebuie să meargă, indiferent dacă acesta vrea sau nu, este capabil sau nu, dacă este fericit sau nu. Copilul trebuie să le continuie visul. Adulți frustrați de nerealizare, care-și compensează nereușitele împovărând copilul cu împlinirea visului lor, al părinților. Visul copilului? Nu există. Cei mari știu mai bine ce le trebuie! Și într-un caz, și în celălalt, copilul nu există cu adevărat. Vocația acestuia? O pierdere de vreme! Dorințele acestuia? Nici măcar nu au prilejul să iasă la suprafață. Ideile acestuia? Copilării! Și mai există adulți, realizați sau nu - deși este atât de relativ acest „a te realiza” și, uneori, are atât de multe fațete! - care nu văd în copil un alter ego al lor. Care îl iubesc altruist, îi deschid fereastră după fereastră, spre viața-i proprie. Care înțeleg faptul că un copil este asemenea unui fluture cu aripile fragile, dar îndrăznețe, care are nevoie de libertatea de a-și descoperi zborul. Că un copil are nevoie doar de un mediu echilibrat, de iubire și de încurajare. Că un copil nu poate nici ști, nici deveni ceea ce-și dorește să fie, dacă are drumul prestabilit, dacă nu este lăsat să descopere, să renunțe, să testeze, să se împiedice și să se ridice. Să aleagă.

Îngerii ne aleg pe noi, adulții, să le devenim părinți, căci au încredere în noi. Să nu-i dezamăgim încercând să-i transformăm așa cum vrem noi. Nu am face decât să le distrugem frumusețea, imaginația, vocația, șansa de a deveni copii fericiți și, mai apoi, adulți fericiți.

(Articol publicat în iunie 2015 în ziarul "Constanța noastră")