Anii au trecut.
Uneori mai repede, cu viteza unui pârâu rece și vesel de munte, alteori mai
încet, cu povara unei broaște țestoase ce-și cară în spate tot ce are mai de
preț pe lume. Mă uit în urmă și-acum îmi pare că am suit un Everest. Realizez
că acea sintagmă stigmatizantă nu doar că a rămas în secolul trecut, ba nu!, în
mileniul trecut, ci și că am uitat-o în clipa în care, prin 2001, am descoperit
în Al Treilea Val al lui Alvin Toffler, în capitolul Familiile viitorului formula familie
monoparentală. Da, asta sunt eu, mi-am spus, nicidecum familie dezorganizată! Și-am răsuflat ușurată.
Ce-am învățat în toți acești ani? Că adevăratul mediu nociv în
care crește un copil nu este așa-zisa familie dezorganizată, ci acela în care este privat
de armonie, cel în care vede, aude și simte indiferență și ostilitate între
părinți. Mă uit la copiii mei, personali sau de suflet. Foști și actuali elevi.
I-am văzut crescând și evoluând. Și văd că un copil devine un învingător nu
pentru că mama și tata sunt sub același acoperiș, ci pentru că vede dragostea și
armonia dintre ei. Și văd că un copil este fericit atât timp cât mama sau tatăl
monoparental știe să-i asigure
dragostea de care are nevoie și, mai mult decât atât, chiar dragostea la
pătrat, pentru a compesa ceea ce partenerul de viață sau de ne-viață nu poate
sau nu știe să ofere. Da, am spus partenerul
de viață, pentru că tot o familie monoparentală este, dintr-o anumită
perspectivă, cea în care tatăl este cvasiabsent din viața familiei, desi
locuiește împreună cu aceasta, sau cea în care mama este mult prea preocupată
de ea însăși, pentru a-i dărui copilului afecțiunea de care are atâta nevoie.
În spatele fericirii unui copil stă nu acea familie-nucleu cu orice preț,
ci mama care nu (se) plânge niciodată, oricât de greu i-ar fi și care știe, la
nevoie, să fie și tată, sau tatăl care nu cedează niciodată, oricât de greu
i-ar fi, și care știe, la nevoie, să fie și mamă.
(Articol publicat în ziarul Constanța noastră, octombrie 2016)
(Articol publicat în ziarul Constanța noastră, octombrie 2016)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu