…
dacă ai încerca să mă lași să mă ocup singură de propriile
mele probleme, să pot să am mai multe îndatoriri ce depind doar de mine.
…
dacă nu ai mai râde de visele mele; chiar dacă par stupide,
într-o zi vei spune că aceste “prostii”
au fost niște idei geniale;
…
dacă nu m-ai mai bate la cap cu nesuferitele alea de teme care au legătură cu
simulările și cu evaluarea din vară.
…
dacă ai fi mai înțelegătoare cu unele
idei.
…
dacă nu m-ai mai alerga prin casă cu umerașele și cu sticlele de suc goale, pe
care le găsești sub pat.
…
dacă ai putea să-ți sacrifici din timp și să fii alături de mine la meciuri,
pentru a-mi aprecia munca pe care o iubesc cu adevărat.
... dacă ai înțelege că nu mai am cinci ani.
... dacă ai avea mai multă încredere în mine și nu m-ai
mai certa tot timpul, indiferent de greșeala făcută.
...dacă nu ai mai țipa atât de mult la mine.
... dacă nu ne-am mai supăra unul pe altul de fiecare
dată.
... dacă ai fi mai înțelegătoare atunci când, poate,
eşuez.
De câte ori,
în vâltoarea cotidianului spinos, agitat, mereu în contratimp, părinții au
curiozitatea să afle ce doresc copiii lor, cu adevărat, de la ei? De
câte ori părinții sunt pregătiți să-și asculte copiii și
să-i ia în serios? De câte ori copiii au dreptate? De câte ori nu au dreptate?
De câte ori nu este prea târziu pentru asta? Cert este că, provocați să
continue enunțul început de mine (după ce primul paragraf începuse, “Draga mea mamă, te iubesc pentru...”), copiii mei de-a opta au avut o primă reacție de consternare,
apoi, după ce i-am asigurat că le voi
păstra secretul față de părinți până în clipa în care ei înșiși vor decide să
le arate scrisoarea, s-au entuziasmat. Unele răspunsuri m-au
înduioșat, altele m-au făcut să zâmbesc. Aproape toate erau previzibile, căci îmi
cunosc de aproape patru ani copiii. M-am gândit dacă eu, vreodată, ca părinte,
i-am întrebat așa ceva pe copiii personali, cum îi diferențiez eu, în glumă.
M-am întrebat dacă, noi, părinții, odată aflându-le dorințele, le-am înțelege
și, mai mult decât atât, am avea tăria sau priceperea de a le și pune în
practică. Adevărul este că e greu să nu-l alergi pe copil prin casă cu sticlele
de suc goale găsite sub pat, după ce toată ziua robotești să fie ordine și
curățenie…
Dar dacă se întâmplă ca rugămintea mută
a copilului să devină țipăt mut? Un țipăt de disperare, un țipăt poate prea
târziu pentru a mai fi înțeles? Iată o selecție din gândurile unei superbe fete
de 15 ani, pe care mi-ar fi plăcut s-o am în clasa mea, și care a simțit nevoia
să le aștearnă pe hârtie și să mi le trimită mie.
Visele construiesc adevărate opere de artă, niciun alt
catharsis nu poate fi trăit atât de intens, precum cel pe care un vis îl emană.
Dorințe moarte, etern pierdute în timp, măcinate și roase de dinții însângerați
ai ambiției unor predecesori meniți să-ți distrugă visul, fără a ști măcar că
acesta există. Nepăsarea, egoismul și ambiția născând ființe manipulate de
monștri ce vor să-și împlinească visul prin odrasle, ce habar n-au de durerea
unui copil uitat de bucurie. Mereu ne e dictat ce să facem și cum să fim. Dacă
îndrăznim, anarhiști, să călcăm dincolo de pragul impus, riscăm să ne
dezumanizăm. Căci aflăm că suntem copii-problemă. Că devenim proprii noștri
dușmani. Că nu avem nicio șansă cu propriile idei. De mică, am fost construită
pe principiul: fii cea mai bună, ca sa mă faci mândră! Atunci sesizam doar teama pe care o
aveam când luam vreun B, sau, în clasa a cincea, câte un șapte la mate. Acum
însă, am conștientizat că totul ține de orgoliul celor mari, pe care, din păcate,
l-au transmis și în sufletul meu pur, făcându-l nefericit și, uneori, plin de
ură. Am crescut auzind că nimeni nu face ceea ce își dorește, ci ceea ce
trebuie să facă. […]
Eu sunt una dintre odraslele care au devenit marionete
ale monștrilor. Dar nu voi rămâne așa. O să mă ridic, și voi face asta în
fiecare zi, ca să redevin un om bun. Deși anxietatea și singuratatea m-au
copleșit mai mult ca oricând, eu sunt hic et nunc, iar acum scriu, aici și acum
îmi imprim tot ceea ce nu pot încă striga în fața adulților. […] Visele sunt tot ceea ce-mi ramâne,
alături de cicatricile profunde ale inimii, ascunse ca într-o cutie a Pandorei.
Singura mea sursă de vindecare sunt eu însămi, prin puterea mea de a schimba
ceva. Pe mine, în primul rând.
În loc de concluzie…
Da, dragă părinte, oricare ai fi tu.
Habar n-aveai ce e în capul acestui “copil de zece pe linie” în catalog. Pentru
mine este un copil de zece pe linia vieții. Și așa... este infinit mai valoros!
(Articol publicat în ziarul Constanța noastră, octombrie 2016)
(Articol publicat în ziarul Constanța noastră, octombrie 2016)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu