PAGINĂ DE JURNAL 3 - SĂPTĂMÂNA INTERNAȚIONALĂ A IZOLĂRII

Ieri, la început de o nouă săptămână de școală, le-am cerut tuturor elevilor mei să-și aștearnă pe hârtie câteva motive pentru care sunt recunoscători sau fericiți, în ultimele zile. Le-am sugerat să se gândească începând cu cele mai concrete motive și până la cele mai abstracte. Am așteptat cu emoție cele 5-10 minute pe care le-au avut la dispoziție, în funcție de clasă. Ca întotdeauna, copiii m-au încântat cu răspunsurile lor. De la pisica ce urmează a avea pui, la dresarea unui papagal, de la schimbarea de atitudine a câinelui față de vrăbiile care obișnuiesc să se odihnească în curte și până la fericirea Pământului ce respiră un aer mai curat, de la vocea unui prieten plecat departe și până la frumusețea soarelui de primăvară care a pătruns pe fereastră... toate motivele au înflorit chipurile copiilor de dincolo de ecranele laptopurilor și ale telefoanelor. Ceea ce  m-a pus pe gânduri, însă, a fost bucuria lor că acum stau mai mult cu părinții, că fac activități împreună, că învață să gătească sau să se joace împreună, că se descoperă unii pe alții.

M-au pus pe gânduri aceste răspunsuri nu pentru că nu mă așteptam la ele, ci pentru că m-am întrebat: și ce va fi după ce vom reintra în starea de normalitate? Și oare ceea ce a fost până acum a fost o stare de normalitate? Dacă mă iau după ceea ce au scris copiii... mă îndoiesc. Eu însămi regret anii în care, prinsă în tăvălugul activităților profesionale, am pierdut atâtea momente pe care mi-aș dori enorm să le fi petrecut împreună cu cei doi copii ai mei.

Perioada aceasta va mai dura. Mult? Puțin? Cine știe? În orice caz, dacă ar fi să măsurăm timpul subiectiv, această perioadă va fi pentru unii insuportabil de lungă, pentru alții nu va fi chiar așa. Depinde de percepția fiecăruia și de felul cum se adaptează. Ce va fi după ce va trece această perioadă? Ne vom mai lăsa trăiți de viață sau ne vom trăi viețile? Nu știu. Dar nu cred că ar fi rău să existe măcar o dată pe an Săptămâna Internațională a Izolării. Așa poate că nu vom uita ceea ce învățăm acum.

P.S. Un gând pios către cei pentru care nu va mai exista nimic după această perioadă...

PAGINĂ DE JURNAL 2 - O SOLUȚIE... PRAF ÎN OCHI

Indignare! Oricât aș vrea să-mi păstrez calmul și detașarea, ca să pot funcționa la maximum pentru persoanele față de care sunt responsabilă - eu însămi, familia mea, elevii mei dragi, prietenii mei - uneori îmi este imposibil. Azi s-a întâmplat!

O după-amiază liniștită de duminică. Prânzul cu fiica mea, corectarea compunerilor elevilor din clasa a VIII-a, programul de exerciții fizice de pe youtube, fixarea meniului pentru săptămâna ce urmează... În timpul unei partide amuzante de scrabble cu Raluca, aud sirene urlând din ce în ce mai în apropiere. Ieșim, curioase, pe balcon: un convoi de mașini precedate de un autoturism al poliției trece pe alee într-un zgomot asurzitor și amenințător. Din câteva tunuri instalate pe un atomizor se improașcă în stânga și în dreapta cu o soluție, probabil dezinfectantă (?!). Acțiunea m-ar fi convins de buna credință a Primăriei Constanța și a atât de controversatului Polaris doar cu o condiție: să se fi desfășurat între 22.00 și 6 a.m., fără zgomot (doar cu girofaruri, spre atenționarea vreunui rătăcit) și, mai ales, fără publicitate. Așa, apariția aceasta mi s-a părut grotescă, cu un singur efect: acela de a induce o și mare stare de anxietate în rândul oamenilor închiși în case, unii dintre ei singuri sau mai slabi de înger. Am simțit instantaneu cum mi se ridică pulsul! Ce spectacol deșănțat pe seama unei situații atât de dramatice! L-am sunat pe un bun prieten, singurul care înțelege mai mult decât mine dedesubturile acestei campanii de promovare. Căci fix o campanie de promovare a imaginii a fost trecerea acestui convoi cu girofaruri, cu sirene și, mai ales, cu o cameră de filmat.

În rest, o zi obișnuită. Mâine o iau de la capăt cu încă cinci zile din povestea unei supraviețuitoare.

PAGINĂ DE JURNAL 1- PUNCT ȘI DE LA CAPĂT

Încerc să număr zilele de când... De când ce? De când am auzit prima dată de coronavirusul ucigaș? De când s-au suspendat cursurile? De la prima ordonanță? De la a doua? De când am priceput că nu este de glumit și că, indiferent ce anume a declanșat această radicalizare a existenței noastre, trăim vremuri în care se scrie o nouă pagină în istoria omenirii?

Nici nu mai contează. Contează doar prezentul: AICI și ACUM. Nu mai este nici trecut și nici viitor. Omenirea se redefinește și, odată cu ea, mă rescriu și eu. Mă re-CREEZ. Pe tiparul meu, dar cu o nouă formă: ce priorități am acum, ce rutină zilnică am acum, ce păstrez și ce las deoparte din ceea ce a fost până mai ieri. Simt că toate simțurile mele de supraviețuire s-au reactivat. Dar într-o altă formă: fără agresivitate, doar cu detașare. Am trecut până acum prin diverse stări. La început am fost contrariată. Apoi mi s-a părut un coșmar despre o glumă universală proastă din care îmi doream cu ardoare să mă trezesc. Am trecut, apoi, la starea de agitație indusă de știri, de bancuri mai mult sau mai puțin amuzante, de alte știri, de scenarii, de anunțuri mai mult sau mai puțin false, toate prea intruzive. Prea intruzive!!! Prea intruzive!!!

Punct și de la capăt. Rutina zilnică: în fiecare dimineață sunt cu pacienta mea dragă la Clinica de Radioterapie MedEuropa. Am trecut, deja, împreună, de 20 de ședințe... Mai sunt 10. Timpul meu se numără din 5 în 5 zile, de luni până vineri. Sâmbăta și duminica mi se par adevărate binecuvântări. Îmi reîncarc bateriile emoționale pentru o nouă provocare: deplasări imperioase în vreme de război (biologic? economic? politic?... mai contează?.... cert este că este un război psihosocial). Apoi, lecțiile online, pe care mi le-am construit rapid și eficient, căci nu am așteptat directivele de sus în jos, ci am cerut părerea elevilor mei, acești fabuloși membri ai generației digitale. În rest, timp pentru mine și pentru ceea ce chiar contează pentru mine în noua mea paradigmă. Oricum, mă vizualizez cam așa: sunt pe un pod din scânduri și din funii ce leagă doi munți. Nu mi-e frică și nu  mă întorc din drum, chiar dacă sub mine se cască o prăpastie. Nu am decât o direcție: înainte. Repet, nu mi-e frică. Știu că acolo, sus, Cineva mă iubește. Și are niște așteptări de la mine.