Viaţa nu merge după regulile noastre. Ne avântăm uneori să stabilim noi (!?) direcţia în care mergem. Direcţia în care ar trebui să meargă cei dragi nouă. Cei pe care-i iubim. Stabilim noi (hmmm.....) ce ne face bine şi ce nu. Ce le face lor bine şi ce nu. Analizăm şi apreciem ce ne trebuie şi ce nu ne trebuie. Ce le trebuie şi ce nu le trebuie. Tic, tac, tic, tac! Ceasul minţii măsoară timpul, dându-ne şi dându-le deadline-uri. Plus, minus, înmulţit şi împărţit. Calculatorul minţii analizează, compară, despică firu-n patru, în patruzeci, în patru sute.
Şi timpul trece. Şi viaţa nu merge după regulile noastre. Şi descoperim că nu e chiar aşa cum am crezut noi că e. Unii clachează, căci orgoliul nu le permite să accepte că au greşit. Alţii au revelaţia şi-şi salvează timpul pe care-l mai au. Şi înţeleg, mai devreme sau mai târziu, că viaţa are regulile ei, că tot ceea ce trebuie să facem este să fim atenţi. La tot şi la toate, cum spune Marin Sorescu. Atenţi, cu simţurile ascuţite, cu ochiul minţii şi al sufletului. Atenţi şi senini, cu mintea liberă de calcule, de măsurători ale timpului, liberă să vadă frumuseţea din noi, de lângă noi. Frumuseţea drumului.
