Cu ceva timp în urmă, această dată avea o rezonanță deosebită în inimile
elevilor și ale cadrelor didactice, ale părinților și ale bunicilor, ale oricui
avea o legătură, mai mică sau mai mare, cu școala. Acum... semnificația acestei
zile se diluează treptat, spre uitare.
Ceva tot mai rămâne, din fericire, în mentalul colectiv. Școala începe
când mai „devreme”, când „mai târziu”, termenul de comparație fiind același „15
septembrie”. Un reper.
Școala de alaltăieri,
școala de ieri, școala de azi. Ce au în comun? Eternul binom cadru
didactic-elev. Unul predă, altul învață, nu-i așa? Mulți vor răspunde „da”. Acei mulți sunt și aceia care se plâng că elevii nu mai sunt cei de
odinioară. „Sunt agitați, sunt superficiali, sunt
lipsiți de interes.” spun ei. „Sunt mai inteligenți, sunt mai creativi, sunt mai independenți.” spun eu. Nu neg problemele cu care ne confruntăm. Dar, mai presus de ele,
sunt calitățile. Calități ce reprezintă un bulgăre de aur în mâinile… cui? Și ajung acolo de unde mi-am dorit, de
fapt, să pornesc. În mâinile cui sunt acești copii care pășesc în prima zi de
școală din viața lor cu emoție, cu entuziasm și cu zâmbete pe chip? De ce,
uneori, la unii dintre ei luminile din priviri încep să se stingă, încetul cu
încetul, entuziasmul din prima zi de școală se transformă în blazare sau chiar
în încrâncenare? Școala, în care pășesc cu încredere, devine școala din care
unii nu mai știu cum să scape.
Copiii sunt în mâinile părinților și ale cadrelor didactice. De multe ori,
părinții sunt copleșiți de acest statut. Nu știu cum și nu știu ce să facă
astfel încât copiilor „să le fie bine”. Copiii nu apar pe lumea acesta cu
instrucțiuni de folosire. Ar fi mult prea ușor! Și-atunci mai toată
responsabilitatea formării lor cade pe umerii educatoarei, învățătoarei și, mai
apoi, a profesorului. Din literatura secolului al XIX-lea, am rămas cu imaginea
unor dascăli precum „bădița Vasile” (la Ion Creangă), „domnu’ Trandafir” (la Mihail Sadoveanu), „domnul Vucea” (la
Barbu Ştefănescu Delavrancea) sau Marius Chicoş Rostogan (la I.L. Caragiale). Prima
jumătate a secolului al XX-lea aduce învățătorii-patrioți, profesoarele de
pension, profesorii particulari, iar, a doua jumătate, învățătorii și
profesorii unui sistem unic de învățământ. Ne aflăm în secolul al XXI-lea.
Societatea este într-o continuă schimbare. Vedem cum totul se schimbă. Este
firesc, acesta este cursul dintotdeauna al istoriei. Se schimbă programele de
învățământ, se schimbă viziunea, se schimbă modelul educațional. Nu este ușor,
dar nici foarte greu, căci, din fericire, suntem în Uniunea Europeană și, vrem,
nu vrem, ne aliniem. Mobilitatea populației în interiorul UE impune un sistem
comun de învățământ, bineînțeles cu respectarea particularităților culturale.
Cât de bine ar fi ca un copil care pleacă pentru un an școlar împreună cu
părinții în Italia, spre exemplu, să se poată reintegra cu ușurință în clasa
din care a plecat! Doar cine a trecut printr-o astfel de experiență știe ce
dificil este ca un elev să recupereze materia, astfel încât să ajungă la același
nivel cu ceilalți și să nu trăiască frustrarea neputinței în fața unei coli
albe de hârtie!
Repet, ne aflăm în secolul al XXI-lea. Inclusiv, noi, cei din sălile de
clasă. Noi ar trebui să fim în fruntea schimbării, asemenea lui Spiru Haret de
odinioară. Să ne schimbăm mentalitatea, să înțelegem că acești copii pot afla
oricând orice informație, și nu neapărat de la noi. Noi nu mai suntem nici
dascălii, nici învățătorii, nici profesorii de odinioară. Noi trebuie să fim
mentori – posesori și transmițători de valori, noi trebuie să fim antrenori.
Sau traineri, dacă doriți să ne numiți așa. Doar atunci vom vedea că elevii de
azi sunt mai inteligenți, mai creativi, mai independenți.
