sâmbătă, 26 noiembrie 2011

DESPRE DRAGOSTE LA TANGO

În seara aceasta am fost prezentă la evenimentul organizat la Constanţa de Revista TANGO, graţie Sînzianei I., jurnalistă pe care o apreciez foarte mult şi prietenă de care mă leagă frumoase amintiri, care m-a invitat şi anul trecut, dar atunci n-am reuşit să ajung, deşi mi-aş fi dorit, căci simt nevoia uneori să mă detaşez de cotidian şi să trăiesc câteva ore altfel, printre cuvinte croşetate din sentimente. Subiectul ridicat la fileul doamnelor şi domnişoarelor pentru care iubirea există fie ca stare, fie ca o căutare continuă, fie ca o răbdătoare aşteptare: Cât ne costă dragostea? Mi-am pus şi eu, bineînţeles, această întrebare, dar mintea mea refuză să caute un răspuns. De ce? Pentru că dragostea mea a fost şi este o dragoste care s-a dăruit şi se dăruieşte fără a se gândi că trebuie să primească ceva în schimb. Nu, nu zâmbi ironic sau neîncrezător. Iubirea există, dar intensitatea ei este în funcţie de sufletul care-o trăieşte. Eu una, am întâlnit iubirea. Dar acum, când este o poveste încheiată, ştiu că am iubit fiindcă am iubit. Necondiţionat. Acum nici nu mai contează care a fost subiectul ei. Important este că am trăit acel sentiment al dăruirii, al prea-plinului sufletesc, al gândurilor îndreptate numai şi numai la el, la sentimentul de... pereche. Ce şi cât m-a costat? Din nou mintea mea refuză să caute un răspuns. Pentru că nu am ţinut niciodată socoteala: cât şi ce dau, cât şi ce primesc în schimb. Sufletul meu nu are formă de balanţă, ci de inimă. Am scris mai sus despre dragostea mea şi la prezent. Este vorba despre altceva. E acea dragoste la prezent continuu, cu început dar fără de sfârşit, fără suişuri şi coborâşuri, o binecuvântare a Creatorului, care a ştiut cât de multă dragoste am de dăruit, o dragoste care-mi umple fiinţa din clipa în care am devenit mamă o dată şi mamă de două ori, o dragoste care m-a făcut să merg mereu înainte, fără a mai întoarce capul înapoi. Un singur regret am, şi aş fi ipocrită dacă nu aş recunoaşte că există: mi-aş fi dorit ca dragostea de mamă şi iubirea să fi făcut parte din aceeaşi poveste. Aşa ar fi fost ideal.

miercuri, 21 septembrie 2011

BUCURESTI-STOCHOLM, VIA MUNCHEN

ZIUA 1: Zbor deasupra norilor pe care mi-i închipui o pârtie imensă de rotocoale de nea pe care alunecăm într-o albă plutire. Zbor deasupra lumii atât de mari, lăsând în urmă universul cotidian atât de mic, dar atât de frământat de griji, ambiţii, rivalităţi şi, Doamne, atâtea altele pe care nu le-am înţeles şi nu vreau să le înţeleg! Aterizare la Munchen. Eleganţă şi echilibru. Zbor deasupra fiordurilor suedeze, o adevărată simfonie de albastru al apelor şi verde al pădurilor nesfârşite, parcă. Aterizare la Stockholm. Mă întâmpină Greta Garbo, Ingrid Bergman, Alfred Nobel, Bjon Borg, ABBA şi, nu în ultimul rând regele şi regina Suediei, zâmbind de bun venit de pe uriaşele postere ale aeroportului. Prima reuniune a grupului: 20 de cursanţi între 18 şi 64 de ani, sosiţi din 18 ţări europene. Facem cunoştinţă cu toţii într-o atmosferă de o naturaleţe desăvârşită. Chipuri prietenoase, zâmbitoare, relaxate. Îl parafrazez pe Nichita Stănescu: ce bine şi ce mirare că sunt! Mi-am decupat şapte zile din viaţă, ca pe o piesă de puzzle pe care am mutat-o în alt joc, în care se potriveşte chiar foarte bine!

Prima lecţie: Dacă oamenii s-ar înălţa din când în când deasupra propriului univers şi ar medita pentru o clipă la cât de mic este acesta, şi-ar aminti ce minunaţi suntem, căci putem face asta, dar şi cât de autodistructivi am devenit, uitând că suntem stăpânii propriei noastre lumi.

duminică, 11 septembrie 2011

DUPA 20 DE ANI


Azi Andrei a împlinit 20 de ani! Cam la ora la care s-a născut, am avut o "revelaţie" pe care i-am împărtăşit-o instantaneu: Andrei, îţi dai seama că tu exişti în viaţa mea de 20 de ani? Am râs amândoi. Am mai glumit pe seama acestei remarci, dar am rămas conectată, în gând, la cele peste 7000 de zile care s-au adăugat una câte una celor 24 de ani pe care-i aveam când a apărut Andrei în viaţa mea şi am simţit o imensă recunoştinţă faţă de toţi cei care-au fost alături de mine în aceşti ani, care l-au iubit căci este fiul meu şi care prin iubirea lor  m-au ajutat, poate fără să-şi dea seama cât de mult a însemnat asta pentru mine, să-l cresc aşa cum este el acum: prietenos, vesel, fără complexe, optimist şi, nu în ultimul rând, conştient că fiecare dintre cei care l-au iubit şi-l iubesc merită şi recunoştinţa lui. Andrei a împlinit 20 de ani şi simt, ca niciodată, că această zi este şi ziua mea.

duminică, 21 august 2011

PORNESC INTR-O AVENTURA

Peste o lună plec în Suedia, la un workshop despre viaţa în mijlocul naturii sălbatice şi despre metode educaţionale outdoor. Am mai aplicat şi pentru alte proiecte, dar iată că am fost admisă în acesta. Să fie oare o pură întâmplare sau un răspuns al universului la dorinţa mea de a călători, de a descoperi, de a mă forma în alternative educaţionale mai aproape de aşteptările copiilor şi-ale tinerilor de astăzi? Da, mai aproape de fapt de nevoia, neexprimată sau uneori nici măcar identificată, a acestei generaţii pe care mall-ul, internetul sau televizorul nu fac din ei decât nişte captivi ai societăţii de consum sau ai unei vieţi virtuale. I-am observat şi în cea mai recentă tabără, unde n-au simţit nevoia să intre pe messenger, pe facebook sau să se uite la televizor, căci libertatea de-a se exprima împreună în tot felul de activităţi, de la jocuri la concursuri sportive, de la bălăceala în piscină la tirul cu arcul, de la vâslitul în bărci de cauciuc la expediţii, de la cinema în aer liber la muzică, dans sau teatru le-a umplut nu numai timpul, ci şi mintea şi sufletul. I-am văzut însetaţi de socializare, de comunicare face to face, de activităţi în care să-şi demonstreze spiritul de echipă, de învăţare prin descoperire şi prin exersare. I-am văzut cât de inteligenţi, de creativi, de deştepţi şi de competitivi sunt dacă noi, adulţii, le creăm cadrul în care să se exprime. Dacă am fi mai atenţi la nevoile interioare ale copiilor, am şti ce răspunsuri să le dăm, am şti ce să le oferim astfel încât să se descopere, să se formeze pe măsura fondului nativ atât de bogat şi de spectaculos! Şi-atunci am putea privi încrezători în viitorul lor, care este şi al nostru.

Posted by Picasa

vineri, 12 august 2011

M-A ARAMIT SOARELE...

M-a arămit soarele şi-acum se retrage printre munţi, încă strălucitor. Mi-a transferat din fierbinţeala lui, umplându-mi privirea şi sufletul de raze, şi pleacă să arămească şi alte trupuri care i se dăruiesc. Aşa e şi cu iubirea. La început pâlpâitoare, devine din ce în ce mai intensă, pârjoleşte şi-apoi… dispare, uneori brusc, acoperită de nori de furtună şi lacrimi, alteori încetul cu încetul, lăsând în urmă-i gust amărui de migdale. Şi-n timp, când furia se stinge, când totul se transformă în amintire, uneori dureroasă, privim din nou cerul în aşteptarea unui nou soare care să ne strălucească, din nou, privirile.

miercuri, 10 august 2011

De ce VIATA, UN JOC DE CUVINTE?

Am ales titlul blogului spontan, ca o respiraţie, stând pe terasa unei case dintr-un sat rătăcit printre Apuseni. VIAŢA, căci este, fără să fiu patetică, ci pur şi simplu concluzionând după un şir de întâmplări ale existenţei mele, cel mai fără de preţ dar pe care-l primim în necontenita noastră călătorie de dincolo de timp şi de spaţiu. UN JOC, căci totul este un joc al  destinului pe care-l avem, pe care ni-l construim conştient sau nu, voluntar sau nu. DE CUVINTE, căci… e simplu de înţeles, dacă stăm un pic şi ne gândim măcar la două minuscule cuvinte care schimbă traiectorii, care te fac să urci până la cer sau te trântesc la pământ: DA sau NU. Te-ai gândit vreodată la DA-urile sau la NU-urile din viaţa ta? Poate că doar o singură înlocuire a celui mai mic DA cu cel mai neînsemnat NU, sau invers!, ar fi determinat, ca prima piesă dintr-un lanţ de domino, o altă … viaţă.

Faceți căutări pe acest blog