Nici nu mai contează. Contează doar prezentul: AICI și ACUM. Nu mai este nici trecut și nici viitor. Omenirea se redefinește și, odată cu ea, mă rescriu și eu. Mă re-CREEZ. Pe tiparul meu, dar cu o nouă formă: ce priorități am acum, ce rutină zilnică am acum, ce păstrez și ce las deoparte din ceea ce a fost până mai ieri. Simt că toate simțurile mele de supraviețuire s-au reactivat. Dar într-o altă formă: fără agresivitate, doar cu detașare. Am trecut până acum prin diverse stări. La început am fost contrariată. Apoi mi s-a părut un coșmar despre o glumă universală proastă din care îmi doream cu ardoare să mă trezesc. Am trecut, apoi, la starea de agitație indusă de știri, de bancuri mai mult sau mai puțin amuzante, de alte știri, de scenarii, de anunțuri mai mult sau mai puțin false, toate prea intruzive. Prea intruzive!!! Prea intruzive!!!
Punct și de la capăt. Rutina zilnică: în fiecare dimineață sunt cu pacienta mea dragă la Clinica de Radioterapie MedEuropa. Am trecut, deja, împreună, de 20 de ședințe... Mai sunt 10. Timpul meu se numără din 5 în 5 zile, de luni până vineri. Sâmbăta și duminica mi se par adevărate binecuvântări. Îmi reîncarc bateriile emoționale pentru o nouă provocare: deplasări imperioase în vreme de război (biologic? economic? politic?... mai contează?.... cert este că este un război psihosocial). Apoi, lecțiile online, pe care mi le-am construit rapid și eficient, căci nu am așteptat directivele de sus în jos, ci am cerut părerea elevilor mei, acești fabuloși membri ai generației digitale. În rest, timp pentru mine și pentru ceea ce chiar contează pentru mine în noua mea paradigmă. Oricum, mă vizualizez cam așa: sunt pe un pod din scânduri și din funii ce leagă doi munți. Nu mi-e frică și nu mă întorc din drum, chiar dacă sub mine se cască o prăpastie. Nu am decât o direcție: înainte. Repet, nu mi-e frică. Știu că acolo, sus, Cineva mă iubește. Și are niște așteptări de la mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu