În ultimii ani, mulți profesori – atât din ciclul primar, cât și din cel
gimnazial, liceal sau universitar -se plâng de noile generații de elevi care
vin din urmă și care –nici pe departe- nu sunt ca cele de dinainte. “Agitați”, „superficiali”, „neatenți”,
„dezinteresați”, „nepregătiți”, “needucați” sunt doar câteva
dintre etichetele puse pe acești copii și, uneori, pe bună dreptate. Pare din
ce în ce mai greu să-i stăpânești și să-i canalizezi către învățare.
Îmi amintesc de doamna mea profesoară de fizică din școala generală. În
ciuda staturii sale mărunte, se pierdea printre elevii din clasele a cincea, înghețai
doar dacă o zăreai pe hol. În laborator, colectivele de elevi – pe-atunci
supradimensionate, cum le-am spune acum, uneori cu 42 de copii în clasă-
încremeneau, iar în orele ei era liniște deplină, chiar și atunci când dispărea
pentru câteva momente în sălița de alături, pentru a ne aduce scripeți, baghete
de ebonită, electroscoape sau dinamometre. Să ai peste opt la fizică era o
performanță de neatins, cine reușea mai mult devenea o legendă a școlii! Peste
ani, ne-am reîntâlnit în curtea aceleiași școli, eu profesoară, dumneaei
pensionară. Am simțit instantaneu nevoia să iau poziția de drepți, cred că așa
am și făcut. Am stat puțin de vorbă, pentru mine era aceeași profesoară pe care
în clasa a șasea am început s-o admir atât de mult, încât m-am ambiționat să
învăț fizica pentru a-i smulge zecele de neconceput. Și am reușit de mai multe
ori, din câte îmi aduc aminte, ba chiar am avut și performanțe la olimpiada de
fizică, deși punctul meu forte era limba română. La un moment dat, am auzit-o: “Ce
bine că m-am pensionat! Nu cred că
mi-aș fi putut ține orele cu așa copii.” Am încremenit. Elevii treceau pe lângă noi, unii alergând, alții
râzând în hohote, alții țipând sau îmbrâncindu-se. Pentru mine, o imagine a
pauzelor școlare de zi cu zi. Pentru doamna mea de fizică, o imagine
terifiantă, am înțeles mai ales din expresia chipului său. Am încercat să mi-o
închipui în fața acestor copii și nu puteam să mi-i imaginez decât încremeniți,
așa cum fusesem noi în urmă cu zeci de ani, ceea ce părea- totuși- de
neconceput. Și, în acel moment, am conștientizat că elevii din ziua de astăzi
nu sunt nici agitați, nici superficiali, nici neatenți, nici dezinteresați,
nici nepregătiți, nici needucați, ci doar diferiți de cei de odinioară. Atât. Doar
diferiți. Pentru a-i instrui și educa, noi, părinții și profesorii lor, avem
datoria să ieșim din tiparul adultului clasic – pe care l-am adoptat, copiind,
mai mult sau mai puțin conștient atitudinea părinților și profesorilor noștri –
și să creștem, în sensul de a
evolua, alături de acești copii absolut minunați, care pot afla instantaneu
orice informație care-i interesează, care învață secretele tehnologiei celei
mai sofisticate cu aceeași ușurință cu care noi învățam să ne jucăm piciorușul sau Hoții și vardiștii, dar care sunt bombardați din momentul în care
pășesc în această lume cu zeci și sute de mesaje, care nu-și pot consuma
energia alergând în fața blocului cu cheia la gât, până se întunecă și nici
nu-și mai pot face temele în liniște, sub privirile unei mame calme, senine și
lipsite de grija zilei de mâine.
Nu, în niciun caz nu ne mai putem poziționa față în față cu elevii noștri,
iar între noi- ca o baricadă- să fie catedra. Au multe de învățat de la noi,
dar și noi de la ei. Și nu putem face asta decât prin a sta printre ei. Cu
echilibru, cu pasiune, cu dragoste, cu măiestrie didactică și, mai ales, cu
multă răbdare. Noi suntem oglinda în care ei își răsfrâng nevoia de a fi
iubiți, înțeleși și apreciați. În noi stau soluțiile și răspunsurile, trebuie
doar să le căutăm. Și cel mai important este să înțelegem că elevii de astăzi
nu sunt nici mai răi, nici mai buni ca cei de odinioară. Ei sunt aceiași copii,
doar lumea din jurul lor nu mai este aceeași.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu