Copiii spun mereu lucruri surprinzătoare. Părinții încremenesc pentru
moment, nu știu ce să creadă, apoi izbucnesc în râs, uneori notează rapid „perluța” pentru a nu o uita, apoi se minunează de ceea ce a putut emite acel
creieraș în formare, cu o voce pe cât de drăgălașă, pe atât de serioasă. Câți
dintre părinți, însă, au fost atenți și au reflectat cu adevărat la ceea ce a
spus copilul? Câți dintre ei au fost atenți la profunzimea vorbelor spuse
peltic și stângaci, la mesajul încifrat în cele mai simpatice enunțuri? Mică
fiind, fiica mea m-a surprins într-unul dintre momentele noastre de tandrețe cu
o declarație: Mami, sunt așa de fericită
că te-am ales pe tine, de acolo, din cer, să-mi fii mămică! Eram prea tânără
pe-atunci și prea încântată de această efuziune, ca să reflectez asupra
mesajului. Însă niciodată nu am uitat ce mi-a spus și, în timp, am descifrat - chiar
dacă doar parțial, probabil - parabola
ascunsă în acea exclamație prin care fetița își exprima, cum a simțit ea mai
bine, starea de fericire. Nu intenționez să interpretez aici această afirmație
din punct de vedere ezoteric. Nu mă pricep și nici nu vreau să amestec
lucrurile. Important este mesajul pe care un copil l-a transmis, dincolo de
trăirile sale, oricărui părinte: copiii nu reprezintă creația noastră, a
părinților, așa cum ar fi o fotografie pe care am edita-o, un tablou pe care
l-am picta, o melodie pe care am compune-o, o poezie pe care am scrie-o,
creații asupra cărora ne punem amprenta cum vrem, pe care le-am putea modela și
remodela oricând, așa cum vrem noi, autorii lor. O fotografie, o pictură, o
melodie, o carte sunt docile, acceptă să fie șterse și recreate de zeci de ori,
până la forma pe care creatorul lor o consideră ideală. Însă un copil este o
creație în sine, pe care părinții au datoria s-o ocrotească, să-i deschidă
orizonturile, să-i dea aripile cu care să zboare către propriul lor destin și,
mai ales, să-l iubească. Necondiționat.
Priviți în jurul vostru. Veți vedea părinți și... părinți. Adulți
realizați, care-și cresc copilul în spiritul profesiei sau al afacerii lor,
trasându-i direcția pe care trebuie să meargă, indiferent dacă acesta vrea sau
nu, este capabil sau nu, dacă este fericit sau nu. Copilul trebuie să le continuie visul. Adulți frustrați de nerealizare,
care-și compensează nereușitele împovărând copilul cu împlinirea visului lor,
al părinților. Visul copilului? Nu există. Cei mari știu mai bine ce le trebuie! Și într-un caz, și în celălalt,
copilul nu există cu adevărat. Vocația acestuia? O pierdere de vreme! Dorințele
acestuia? Nici măcar nu au prilejul să iasă la suprafață. Ideile acestuia?
Copilării! Și mai există adulți, realizați sau nu - deși este atât de relativ
acest „a te realiza” și,
uneori, are atât de multe fațete! - care nu văd în copil un alter ego al
lor. Care îl iubesc altruist, îi deschid fereastră după fereastră, spre viața-i
proprie. Care înțeleg faptul că un copil este asemenea unui fluture cu aripile
fragile, dar îndrăznețe, care are nevoie de libertatea de a-și descoperi zborul.
Că un copil are nevoie doar de un mediu echilibrat, de iubire și de încurajare.
Că un copil nu poate nici ști, nici deveni
ceea ce-și dorește să fie, dacă are drumul prestabilit, dacă nu este lăsat să
descopere, să renunțe, să testeze, să se împiedice și să se ridice. Să aleagă.
Îngerii ne aleg pe noi, adulții, să le devenim părinți, căci au încredere
în noi. Să nu-i dezamăgim încercând să-i transformăm așa cum vrem noi. Nu am
face decât să le distrugem frumusețea, imaginația, vocația, șansa de a deveni
copii fericiți și, mai apoi, adulți fericiți.
(Articol publicat în iunie 2015 în ziarul "Constanța noastră")
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu