BOLUL CU MIEZ DE NUCĂ

Aseară m-am gândit că în această dimineață ar trebui și mi-ar plăcea (pentru mine, a trebui nu există decât dacă face pereche cu a-mi plăcea) să mănânc un pumn de miez de nucă. Acasă nu aveam, m-am gândit că-mi voi face timp totuși, peste zi, să-mi cumpăr nuci din piață pe care să le sparg, să le curăț, să separ miezul de coajă, așa cum făceam în copilărie, când dada, bunica mea care nu mai e de 15 ani, dar pe care o iubesc la fel de mult și la fel de pământesc, făcea cei mai minunați cozonaci din toată viața mea. Nu mi-am făcut timp, apoi am uitat. Seara, înainte de a ajunge acasă, am trecut pe la Mirenna. M-am scuturat de picăturile de ploaie (deși le iubesc atât de mult încât le-aș aduna și păstra în palmele ținute căuș pe toate care-mi ating părul, fața, umerii) și am intrat. Pe masă mă aștepta, fără să-i fi spus nimic prietenei mele, bolul cu miez de nucă de care uitasem! Acelea erau nucile la care visasem și care mă așteptaseră, fără ca nimeni să știe că erau pentru mine.

În vară, scriam gândind la o nouă iubire care-mi va străluci, din nou, privirile. Între timp uitasem de asta, așa cum am uitat azi de pumnul cu miez de nucă. Și-am înțeles că ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă, mai devreme sau mai târziu, este suficient să-ți dorești, cu fiecare papilă gustativă sau cu fiecare por al ființei, apoi să uiți, căci momentul va sosi când te-aștepți mai puțin. Fie că este vorba de ronțăitul miezului de nucă, de primul sărut sau de-o poveste de dragoste.