miercuri, 25 ianuarie 2012

A LA RECHERCHE DU TEMPS PERDU

Vreau să văd cu tine răsăritul de soare! E mica madlenă care mi-a amintit de o întâmplare petrecută cu ceva timp în urmă, pe vremea majoratelor generației mele. Ne aflam la 2 Mai, la Gina, când, spre dimineață, am pornit cu toții spre malul mării, să vedem cum răsare soarele de dincolo de orizont.  Vreau să văd cu tine răsăritul de soare! mi-a șoptit Alexandru. Ne-am așezat pe nisipul umed, așteptând. Nu vreau să descriu răsăritul, căci ar fi o împietate. Răsăritul soarelui se trăiește. Îmi amintesc, și-mi vine să râd, cum un moment ce ar fi putut deveni romantic, deși cât romantism poate exista la 18 ani!, a devenit o discuție filologică, de la o simplă comparație emisă cu încântare: "parcă e o ceapă degerată!" N-am putut nici în ruptul capului s-o accept.

Acum, după ani, aceeași frază mi-a trezit din nou dorința să văd răsăritul de soare din mare, ca să-mi pot umple privirile, sufletul, toată ființa cu fiecare secundă, cu fiecare rază, cu fiecare atingere, așa cum n-am făcut-o atunci. Și-mi voi umple gândul... și sufletul... și trupul de soare-răsare, ca de începutul unei mari iubiri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog