vineri, 12 august 2011

M-A ARAMIT SOARELE...

M-a arămit soarele şi-acum se retrage printre munţi, încă strălucitor. Mi-a transferat din fierbinţeala lui, umplându-mi privirea şi sufletul de raze, şi pleacă să arămească şi alte trupuri care i se dăruiesc. Aşa e şi cu iubirea. La început pâlpâitoare, devine din ce în ce mai intensă, pârjoleşte şi-apoi… dispare, uneori brusc, acoperită de nori de furtună şi lacrimi, alteori încetul cu încetul, lăsând în urmă-i gust amărui de migdale. Şi-n timp, când furia se stinge, când totul se transformă în amintire, uneori dureroasă, privim din nou cerul în aşteptarea unui nou soare care să ne strălucească, din nou, privirile.

2 comentarii:

  1. cred ca te tineam strans ...asa imi amintesc...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. da, asa imi amintesc si eu... nu-ti venea sa ma mai lasi, de teama sa nu ma mai pierzi. :)

      Ștergere

Faceți căutări pe acest blog