sâmbătă, 4 februarie 2012

AȘA DEVENIM ZEI


A fost o vreme când, cu aer naiv de superioritate, cel mai probabil  consecință a unor lecturi puritane și a unor experiențe trăite sau care mi-au fost împărtășite, consideram dragostea platonică drept o supremă manifestare a sufletelor pereche, disprețuind înlănțuirea trupurilor, pe care n-o vedeam decât ori ca pe o datorie conjugală, ori ca pe un semn de desfrânare. Simțeam, totuși, că pe undeva greșesc  și nu-mi dădeam seama de unde aveam acest sentiment de nesiguranță a convingerilor mele. Intuiam că, dincolo de ceea ce știam eu, era ceva ce nu cunoscusem încă, că există divin și înălțare în TOT ce înseamnă dragoste.

Și-am decis să mă retrag în mine, ca un animal hăituit ce se retrage în bârlog să-și vindece rănile, și să trăiesc doar certitudinile cotidiene, așteptând în sinele meu momentul când voi ști ce vreau și voi avea ceea ce am nevoie. Au trecut, zile, luni sau poate chiar ani, nu am numărat clipele și nici nu le transform în unități de măsură, căci îmi pot contracta sau dilata timpul personal după propria mea dorință, și-am știut că dragostea totală nu este apanajul exclusiv al sufletului. Mintea are nevoie să admire. Sufletul are nevoie să fie îndrăgostit. Trupul are nevoie să vibreze. Asta înseamnă dragostea totală, doar așa putem simți că ne desprindem de lumesc și devenim zei. Și așa cum mințile au nevoie de cuvinte ca să rezoneze, sufletele de emoție ca să se întâlnească, așa și trupurile au nevoie de timp ca să se întâlnească, să se  descopere, să se regăsească. Abia atunci Ea și El încep să-și scrie pentru eternitate povestea lor de dragoste.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog