După 29 de ani, ne-am reîntâlnit şi noi, pentru prima dată de la terminarea liceului. Nici
10, nici 20, nici 30. De ce aşa? Poate pentru că aşa am fost noi timp de patru
ani: rebele, originale, gălăgioase, în ciuda codiţelor împletite, în ciuda
bentiţelor de pe cap din tabloul de final, în ciuda sarafanelor negre mai jos de genunchi (care se scurtau surprinzător la ieşirea pe porţile liceului!).
Poate pentru că am fost prea multe (36), din multe colţuri ale judeţului, şi
aruncate, la repartizare, în alte multe colţuri ale judeţului. Poate pentru că
la 10 şi la 20 de ani eu am fost prea acaparată de prezentul continuu şi
cronofag şi am uitat de matrioska din mine: eleva cu matricola 140 Liceul
Pedagogic Constanţa, pe aceeaşi pagină de catalog între Cocşura şi Dina.Dar anul acesta, odată cu primăvara, o reîntâlnire virtuală cu „băieţii” din vechea noastră gaşcă de reuniuni, majorate şi banchet de sfârşit de liceu (din clasa LMM-istă XII F, aliniată special de mai marii noştri pentru reuniunile cu XII A LPC) a fost ca un clopoţel deşteptător. Şi, încetul cu încetul, ne-am regăsit, tot virtual, între noi şi, mai ales, ne-am regăsit pe noi înşine, cele şi cei care am fost odinioară. Poze din anii de liceu, amintiri readuse în prezent, momente reactivate, aventuri prin nămeţi, pe drumuri colbuite de sate neştiute până atunci, pe nisip fierbinte, iubiri înfiripate şi destrămate, iubiri împlinite şi iubiri ascunse, prietenii adevărate.
Revederea XII A LPC şi XII F LMM (plus Sergiu din XII A), în acelaşi restaurant în care am petrecut împreună la banchetul de sfârşit de liceu … Emoţii, trandafiri roşii, bucurii, îmbrăţişări, râsete, „Ani de liceu”, amintiri, dans, pozele din 1985. Parcă o mână nevăzută a tras perdeaua timpului şi a risipit toate amprentele acestuia, căci ochii mei au văzut doar chipurile de altădată, sufletul meu a simţit acelaşi drag de colega mea de bancă, de colega din banca din spatele meu sau din faţa mea, braţele mele au îmbrăţişat aceleaşi fete şi aceiaşi băieţi cu care am împărţit atâtea! Sunt fericită că am simţit asta, căci acum ştiu că matrioska din mine cu matricola 140, chiar dacă s-a pitit ani întregi sub altă şi altă matrioskă, la o adică, ea există, iar inima mea e tot acolo, bine păstrată, ca-n pictura Adei. Şi o voi descoperi ori de câte ori voi dori, să mă asigur că e intactă.
